Scurt istoric în imagini al pompierilor militari ieşeni

Bântuit, după cum consemnează scrierile vechi, de năprasnice focuri, care făceau scrum şiruri întregi de case, până la primul fir de apă întâlnit, Iaşul avea să se procopsească, pe la 1835, după zeci de ani de chin, cu o „roată de pojarnici“, un soi de „străbunică“ a unităţilor de pompieri din zilele noastre, prima înfiinţată din Ţările Române.

Istoria consemnează încă de prin secolul al XVII-lea nenumărate focuri care au ars spinarea gârbovită a Iaşului, făcând scrum, deopotrivă, bordeie şi curţi boiereşti. Amestecate în chipul cel mai bizar cu putinţă, conacele trainice, de piatră, trăiau alături de căsuţe pitice, acoperite cu paie, stuf sau draniţă, acoperişuri în pericol să ducă vâlvătaia focului mai departe, chiar şi la cea mai neînsemnată scânteie. Pârjolurile căpătau proporţii înspăimântătoare, răspândindu-se rapid din mahala în mahala, fără ca vreo mână omenească să poată interveni la timp. În urma unui astfel de prăpăd, oraşul rămânea pustiu, cocioabele numai scrum, iar în praful uliţelor puţinii supravieţuitori îşi jeleau soarta.

În asemenea împrejurări, stăpânirile vremii se îndărătniceau să facă oleacă de ordine şi să încropească unele măsuri pentru ca următorul foc să nu aibă aceleaşi urmări. Aşa se face că, pe la 1777, Divanul Domnesc a dat grija „focurilor“ în seama podarilor oraşului, care aveau datoria de a interveni în grabă într-o astfel de situaţie.

„În anul 1809, la sesizarea Administraţiei ruse, Divanul Moldovei ia măsuri «pentru întâmplare de foc»: se cumpără caii necesari şi sacalele cu apă, tulumbe (pompe) de la Kiev, se înmulţeşte numărul hornarilor, iar locuitorii sunt obligaţi să vină cu uneltele lor şi să ajute la stingerea focului“.

Pe la 1815, prin hotărâre domnească, toate mănăstirile din Iaşi trebuiau să aibă, în mod obligatoriu, şase căzi pline cu apă, gata să fie utilizate în caz de pojar, şase căngi şi şase topoare. De asemenea, erau interzise construcţiile din lemn şi păstrarea unor cantităţi însemnate de păcură sau praf de puşcă în dughene. Cinci ani mai târziu, catagrafia oraşului Iaşi consemna, între slujitorii Agiei, primii 15 tulumbagii şi 8 apari, acestea constituind primele încercări de organizare a ceea ce astăzi numim unitate de pompieri. „În secolul al XIX-lea, un incendiu însemna că focul de la o casă se ducea până la primul curs de apă. Ardeau cu zecile de case. În plus, tulumbagiii nu erau organizaţi într-o formă militară, ci doar pe bază de voluntariat. Până n-au avut loc nişte incendii de mare amploare, astfel încât boierii să intre la griji, lucrurile n-au evoluat“.

Vestitorul din turnul Goliei

În mai multe rânduri, oraşul a fost mistuit de flăcările necruţătoare. Primul mare incendiu s-a petrecut în anul 1821, pagubele pricinuite fiind de nemăsurat, fiindcă tulumbagii Agiei n-au acţionat, fugind care-ncotro să-şi salveze viaţa. Documentele vremii arată apoi că, la 1822, au ars peste 250 de case, 11 biserici şi şase sinagogi.

Şirul pârjolurilor a continuat cu marele foc de la 19 iulie 1827. „La 1827, iulie în 19 au fost focul cel mare în care s-a topit ispisoace şi acte vechi ale pământului, aflătoare în arhiva Vistieriei şi a Divanului, ce se ţinea de condicarul Curţii sau izbaşa“, scria cronicarul Manolache Drăghici. Acest din urmă nefericit eveniment a determinat autorităţile timpului ca rudimentarele organizări ale tulumbagiilor să iasă din letargie şi să poruncească atât măsuri pentru prevenirea incendiilor, cât şi grabnica aprovizionare a oraşului cu cele trebuitoare hranei şi reconstrucţiei locuinţelor distruse. „Multe dintre necurmatele focuri întâmplate la Iaşi erau cauzate de «răi voitori şi vagabonţi.»“

De aceea, stăpânirea măreşte numărul oamenilor necesari la mânuirea tulumbelor, organizează aprovizionarea cu apă prin înmulţirea sacagiilor şi aparilor, iar în turnul Goliei, care era mult mai înalt atunci, se aşază un vestitor. Oraşul era supravegheat pe baza câmpului vizual. Unde se vedea că iese fum nefiresc, erau anunţaţi pojarnicii. Bineînţeles, deplasarea se făcea călări, cu sacale“.

Primele măsuri de prevenire a incendiilor

Regulamentul Organic pus în aplicare, în Moldova, la 1 ianuarie 1832, este documentul care statorniceşte primele măsuri de apărare a oraşelor împotriva incendiilor: „Spre a se feri oraşul de primejdia focului, la care a fost supus în atâtea rânduri, se vor lua toate măsurile feritoare obicinuite la asemenea împregiurări, din care cea dintâi măsură este prevăzută prin legiuire ca să fie îndestulare de apă în oraşe. Osebit de aceasta, 4 havuzuri de piatră, largi şi încăpătoare de apă, se vor zidi în pieţele oraşului, unde vor sta şi sacalele şi uneltele focului întru păstrare“.

Documentul mai prevedea înfiinţarea unei bresle de tulumbagii, alcătuită din 24 de oameni conduşi de un căpitan, scoaterea cantităţilor mari de „materii arzătoare“ din oraş („cherestea, păcură, stuh, fân“), iar locuitorii oraşului să aibă pe la casele lor unelte trebuitoare în cazul unei „întâmplări de foc“: funii, căngi, scări, căzi cu apă.

Deşi prevăzute în mod expres, aceste măsuri nu au fost puse în aplicare, uneltele fiind stricate, iar interesul Sfatului Municipal în a le repara, extrem de scăzut. Astfel că focurile au continuat nestingherite să decimeze oraşul.

La 25 iunie 1833, un foc mare, pornit din mahalaua Tătăraşilor, a făcut scrum 262 de case şi două biserici, însă autorităţile şi marii boieri nu s-au trezit din nepăsare nici în acest ceas, averile lor fiind adăpostite de ziduri sigure de piatră.

Despre incendiul izbucnit în Tătăraşi „Albina Românească“ scria: „Îngustimea uliţelor, mulţimea căsuţelor fără siguranţie făcute şi negrijirea de a acoperi casele cu oale sau cu tablă în acest feliu repede păşind din vale în deal, flacăra în al ei curs cuprindea bordeie, biserici, şi care şi în culme ajungând, s-au dezbinat în două ramuri, una spre Sf. Vineri, alta spre Beilic“.

Totuşi, această întâmplare nefericită avea să mişte cât de cât lucrurile şi, mai ales, atitudinea autorităţilor.

La ordinul generalului Kisselef, Sfatul administrativ propune înfiinţarea unei „roate“ (companii) de pojarnici, înzestrată cu toate uneltele necesare în caz de foc.

În noiembrie 1833, se întocmeşte un proiect „pentru formarisirea comandei de foc supt numire de pojarnici, pentru oraşul Eşi“. Această „roată“ era alcătuită din 3 ofiţeri, 9 unterofiţeri (subofiţeri), 2 barbancici (cei care aveau grijă de cai), 90 de soldaţi pojarnici şi un conoval (fierar).

„Se hotărăşte, tot atunci, construirea a 12 maşini pentru adus apă, fiind angajaţi în acest scop doi meşteri din Iaşi, Carl Rihter şi Iohan Kapusanschi, cu preţul de 800 de lei maşina. Tot ei se angajează să facă şi 100 de cofe. Tulumbe noi (de la Petresburg) sunt aduse la Iaşi cu boii, de la Sculeni. Pentru ca pojarnicii să nu umble pe jos până la sacale şi tulumbe se contruieşte şi o «droagă» pentru transportul lor“.

Proiectul este înaintat spre aprobare cancelariei domneşti, la 3 ianuarie 1835, iar pe 22 mai este consemnată oficial existenţa şi funcţionarea „roatei.“

„Roata de pojarnici“, prima companie românească de pompieri

De la 15 mai 1835, „roata“ a început să funcţioneze, sub comanda căpitanului Bacinschi şi a locotenenţilor Racliş şi Măcărescu. La Bucureşti, o companie similară avea să fie înfiinţată abia 10 ani mai târziu. „Pojarnicii au fost luaţi de la diferite arme. La origine, n-au existat ofiţeri de pompieri ca formaţie: unul era cavalerist, altul infanterist, altul artilerist. Primul căpitan-comandant de pompieri consemnat la Iaşi a fost Bacinschi, cel al cărui nume o poartă astăzi o stradă din apropiere de Billa“.

Pojarnicii ieşeni aveau la dispoziţie 76 de cai, 24 de sacale, patru tulumbe şi cinci căruţe. Anexa la Regulamentul de înfiinţare a „roatei“ prevedea că „toate instrumenturile de pojar“ trebuie ţinute sub acoperiş, vara, iar iarna, la loc ferit de îngheţ. De asemenea, paharele de aramă de la tulumbe trebuiau unse cu său după fiecare utilizare, la fel ca şi furtunurile, care erau confecţionate din piele.

Pentru că lucrurile fuseseră organizate în stil cazon, cât se poate de serios, o dovedeşte şi faptul că proiectul aprobat la 1835 prevedea şi portul unei uniforme specifice: „vor avea mundire, după forma de pedestrime a Miliţiei… cu guler vânăt şi cu şase bunghi albi. Pantalonii cu postav sur, căzăceşti, cu vipisca vânătă“.

Subordonaţi Ministerului Trebilor Dinăuntru

Treptat, lucrurile au început să intre pe un făgaş normal, iar companiile de pojarnici să fie înfiinţate în mai toate oraşele Moldovei. Acestea se aflau în subordinea Ministerului Trebilor Dinlăuntru (azi Ministerul Administraţiei şi Internelor), iar pe plan local răspundeau în faţa Eforiei. „După Războiul de Independenţă s-a hotărât desfiinţarea pompierilor şi, timp de zece ani, toate cazărmile asigurau, prin rotaţie, acest serviciu. Şi-au dat seama că nu se poate funcţiona astfel, mai ales că avuseseră loc şi nişte incendii puternice şi s-au reintrodus companiile de pompieri“.

Mult mai târziu au apărut şi şcolile de subofiţeri pentru unităţile de pompieri, pe lângă şcolile militare ale Ministerului de Război, la Bucureşti şi Câmpina. Astăzi, o şcoală pentru pregătirea pompierilor subofiţeri funcţionează la Boldeşti, iar la Bucureşti se pregătesc cei care urmează cursurile Facultăţii de Pompieri.

De la care Knaust la maşini de ultimă generaţie

De-a lungul celor 189 de ani de existenţă, pojarnicii de la Iaşi, deveniţi între timp pompieri în subordinea Ministerului de Interne, au utilizat, pe rând, de la tulumbe şi sacale, care de unelte de tip Knaust (1882), până la primele autopompe-cisterne cu rezervor de 1.000 de litri, produse, prin anii â40 ai secolului trecut, la Arad şi stingătoare manuale „Pompier“, cu praf şi spumă. În anul 1949, pompierii au fost dotaţi cu primele autopompe cisterne Praga, fabricate tot la Arad, după licenţă cehoslovacă, primele lor maşini moderne. După anul 2001 pompierii au primit în dotare autospeciale de medie intervenţie tip DAC LANCER 444 şi autoutilitare Mercedes Vito 110 D, pentru descarcerarea persoanelor în cazul accidentelor rutiere grave. Iar de curând, au primit autospeciale IVECO Magirus, practic maşini utilate şi dotate cu echipamente de intervenţie de ultimă generaţie.

Pompierii ieşeni, foşti pojarnici, intervin azi în toate situaţiile de urgenţă

În zilele noastre, în conformitate cu legislaţia de aliniere la cea a Uniunii Europene, unităţile de pompieri militari din România au fost reorganizate şi restructurate, devenind Inspectorate pentru Situaţii de Urgenţă. Acest lucru presupune asumarea de responsabilităţi în plus, printre care intervenţia în cazul unor accidente grave, pentru descarcerare, prin componenta SMURD (Serviciul Mobil de Urgenţă Reanimare şi Descarcerare). „Acum, domeniul de activitate este mult lărgit în jurul periclitării vieţii omului, atât de dezastrele naturale, cât şi de echipamente şi utilaje tehnologice. Îndeplinim misiuni pirotehnice, care însumează circa 30% din totalul acţiunilor.

De asemenea, SMURD-ul însumează alte 30% din totalul acţiunilor. Acum, oamenii s-au obişnuit să sune la 112, numărul unic pentru urgenţe, aproape în orice situaţie: şi când o persoană se blochează în lift, şi în caz de înec, şi în situaţia în care anumite animale cad în fântâni sau lacuri“. În subordinea ISU se află două unităţi de pompieri care funcţionează în municipiul Iaşi, plus alte două la Paşcani şi Târgu Frumos.

Tot în conformitate cu legislaţia europeană, în fiecare localitate rurală va trebui să existe un serviciu voluntar pentru situaţii de urgenţă. Astfel de servicii au fost înfiinţate deja în anumite comune ieşene, însă nu toate au în dotare o autospecială cu care să poată interveni în caz de incendiu.

Iosif cel Nou de la Partoş, sfântul pompierilor

La solicitarea conducerii Corpului de Pompieri Militari, Sinodul Bisericii Ortodoxe Române şi-a dat acordul ca Sfântul Ierarh Iosif cel Nou de la Partoş să devină patronul spiritual al tuturor pompierilor români. Sf. Iosif cel Nou este sărbătorit de calendarul creştin ortodox pe 15 septembrie, dată la care se află în sărbătoare toate unităţile de pompieri din România.

Numele sfântului este legat de salvarea oraşului Timişoara de la distrugerea prin foc. Legenda spune că fiind partea de apus a Timişoarei cuprinsă de un incendiu teribil, Iosif a ieşit în faţa bisericii cu Sfintele Taine în mână şi s-a rugat îndelung, iar Dumnezeu a trimis o ploaie puternică, care a stins focul, scăpându-i pe oameni de prăpăd.

 Atribuţiile inspectoratului

Până în anul 2004, măsurile de protecție civilă și stingere a incendiilor se realizau de către Inspectoratul General al Corpului Pompierilor Militari și Comandamentul Protecției Civile, instituții aflate sub coordonarea Ministerului de Interne.

Pentru a se adapta la creșterea exponențială a riscurilor non-militare, pe fondul accelerării tendințelor de globalizare, al schimbărilor climatice radicale, al diversificării activităților economice și producerii de dezastre, cele două instituții menționate fuzionează în decembrie 2004, luând astfel ființă Inspectoratul General pentru Situaţii de Urgenţă (IGSU) respectiv Inspectoratele Județene pentru Situații de Urgență.

Obiectivul fundamental al activității desfășurate de ISU Iaşi vizează eficientizarea acțiunilor de prevenire și gestionare a situațiilor de urgență, în vederea menținerii sub control a riscurilor și asigurării stării de normalitate a vieții comunităților umane și este atins prin multitudinea de activități de prevenire și intervenție pentru stingerea incendiilor, descarcerare și prim-ajutor SMURD, salvarea persoanelor și limitarea pagubelor produse de inundații, alunecări de teren, mișcări seismice, epidemii, epizootii, înzăpeziri, secetă, asistența persoanelor aflate în situații critice, intervenția la accidente tehnologice, radiologice, nucleare, biologice sau alte tipuri de calamități naturale sau antropice.

Inspectoratul pentru Situații de Urgență are în componență un centru operațional, 4 subunități operative și 2 puncte de lucru.

Necesarul de personal se asigură prin instituțiile de formare dedicate: Academia de poliție „Alexandru Ioan Cuza” București – Facultatea de Pompieri și Școala de Subofițeri de Pompieri și Protecție Civilă „Pavel Zăgănescu” Boldești.

În calitate de integrator al Sistemului Național de Management al Situațiilor de Urgență, creat în 2004, ISU Iaşi coordonează acțiunile instituțiilor implicate în managementul situațiilor de urgență.

Pentru gestionarea situațiilor de urgență, ISU Iaşi din subordine îndeplinesc misiuni de:

• monitorizare, evaluare, cercetare a cauzelor producerii situațiilor de urgență;
• informare și educare preventivă a populației și avertizare a acesteia, înștiințare a autorităților administrației publice, despre posibilitatea/iminența producerii situațiilor de urgență;
• căutare, descarcerare și salvare a persoanelor;
• evacuare a persoanelor, populației sau bunurilor periclitate, prin asigurarea măsurilor de evacuare, instalarea taberelor de sinistrați, participarea la transportul populației și al unor categorii de bunuri;
• distrugere a zăpoarelor de gheață sau degajare a cursurilor de apă;
• acordare a asistenței medicale de urgență prin module SMURD din cadrul serviciilor de urgență profesioniste;
• asigurare logistică a intervenției structurilor proprii și punere la dispoziția altor structuri, a unor categorii de tehnică, materiale și echipamente;
• stingere a incendiilor;
• decontaminare a populației, cu mijloace specializate și/sau a punctelor de decontaminare personal, tehnică și echipament recunoscute din timp în profil teritorial;
• neutralizare a efectelor materialelor periculoase prin acțiuni de asanare a muniției neexplodate din timpul conflictelor militare.

În cadrul inspectoratului județean pentru situații de urgență funcționează Serviciul Medical de Urgență, Reanimare și Descarcerare (SMURD), având ca operator aerian structurile de aviație ale Ministerului Afacerilor Interne, în colaborare cu spitalele județene, regionale și cu autoritățile publice locale.

În structura SMURD funcționează echipe integrate de descarcerare, reanimare, specializate în acordarea asistenței medicale și tehnice de urgență, precum și echipe cu personal paramedical, specializat în acordarea primului ajutor calificat.

Misiunile SMURD:

• intervenția la cazurile în care una sau mai multe persoane se află într-o situație cu risc vital din cauza unei îmbolnăviri acute sau accidentări;
• intervenția la cazurile care necesită acordarea primului-ajutor într-un interval scurt de timp;
• intervenția la cazurile care necesită descarcerarea sau alte operațiuni de salvare;
• asigurarea protecției medicale pentru personalul echipelor de intervenție ale ISU la misiunile specifice cu risc de accidentare;
• intervenția la accidente colective și calamităţi.

 Legislație privind organizarea și funcționare I.S.U.J. Iași

Hotărâre Nr. 1489 din 9 septembrie 2004 privind organizarea și funcționarea Comitetului National pentru Situații de Urgență

Hotărâre Nr. 1490 din 9 septembrie 2004 pentru aprobarea Regulamentului de organizare și funcționare și a organigramei Inspectoratului General pentru Situații de Urgență

Hotărâre Nr. 1491 din 9 septembrie 2004 pentru aprobarea Regulamentului-cadru privind structura organizatorica, atribuțiile, funcționarea și dotarea comitetelor și centrelor operative pentru situații de urgență

Hotărâre Nr. 1492 din 9 septembrie 2004 privind principiile de organizare, funcționarea și atribuțiile serviciilor de urgență profesioniste

Hotărâre Nr. 259 din 31 martie 2005 privind înființarea și stabilirea atribuțiilor Centrului National pentru Securitate la Incendiu și Protecție Civilă

Hotărâre nr. 547 din 09 iunie 2005 pentru aprobarea Strategiei naționale de protecție civilă

Hotărâre nr. 1514 din 29 noiembrie 2005 privind modificarea Hotărârii Guvernului nr. 1490/2004 pentru aprobarea Regulamentului de organizare și funcționare și a organigramei Inspectoratului General pentru Situații de Urgență

Hotărâre nr. 1648 din 22 noiembrie 2006 privind modificarea anexei nr. 2 la Hotărârea Guvernului nr. 1.490/2004 pentru aprobarea Regulamentului de organizare și funcționare și a organigramei Inspectoratului General pentru Situații de Urgență

Ordonanța Nr. 88 din 30 august 2001 privind înființarea, organizarea și funcționarea serviciilor publice comunitare pentru situații de urgență

Ordonanța de Urgență Nr. 21 din 15 aprilie 2004 privind Sistemul National de Management al Situațiilor de Urgență

Ordonanța de Urgenta Nr. 25 din 21 aprilie 2004 pentru modificarea și completarea Ordonanței Guvernului nr. 88/2001 privind înființarea, organizarea și funcționarea serviciilor publice comunitare pentru situații de urgență

Legea Nr. 363 din 7 iunie 2002 pentru aprobarea Ordonanței Guvernului nr. 88/2001 privind înființarea, organizarea și funcționarea serviciilor publice comunitare pentru situații de urgență

LEGE Nr. 329 din 8 iulie 2004 privind aprobarea Ordonanței de urgenta a Guvernului nr. 25/2004 pentru modificarea și completarea Ordonanței Guvernului nr. 88/2001 privind înființarea, organizarea și funcționarea serviciilor publice comunitare pentru situații de urgență

LEGE Nr. 481 din 8 noiembrie 2004 privind protecția civilă

LEGE Nr. 307 din 12 iulie 2006 privind apărarea împotriva incendiilor

ORDIN Nr. 360 din 14 septembrie 2004 pentru aprobarea Criteriilor de performanță privind structura organizatorică și dotarea serviciilor profesioniste pentru situații de urgență

ORDIN Nr. 370 din 28 septembrie 2004 pentru aprobarea structurii-cadru a Regulamentului privind organizarea și funcționarea inspectoratelor județene, respectiv al municipiului București, pentru situații de urgență

Regulament din 12 mai 2005 privind gestionarea situațiilor de urgență generate de inundații, fenomene meteorologice periculoase, accidente la construcții hidrotehnice și poluări accidentale

Ordin nr. 1134 din 13 ianuarie 2006 pentru aprobarea Regulamentului privind planificarea, pregătirea, organizarea, desfășurarea și conducerea acțiunilor de intervenție ale serviciilor de urgență profesioniste (PDF)

ORDIN Nr. 1184 din 6 februarie 2006 pentru aprobarea Normelor privind organizarea si asigurarea activitatii de evacuare în situatii de urgenta (PDF)

LEGE Nr. 80 din 11 iulie 1995 privind Statutul cadrelor militare.

 

TRADIȚIE ȘI CONTINUITATE

 

            Participăm astăzi, 7 martie 2025, la un moment deosebit, pentru a rememora, tradițiile militarilor ieșeni de-a lungul timpului, an în care, salvatorii ieșeni împlinesc 190 de ani de la prima atestare documentară a pompierilor militari ieșeni și 92 de ani de atestare documentară a protecției Civile în România, iar la data de 13 septembrie – Ziua Pompierilor din România – 177 de ani de la Bătălia din Dealul Spirii, și scoatem în evidență devotamentul și curajul salvatorilor locali, care în acest răstimp s-au jertfit inclusiv pentru apărarea idealurilor de libertate, independență și unitate națională ale poporului român.

Astăzi, 7 martie a.c, marcăm o filă a istoriei poporului român cu ocazia deschiderii vernisajului tematic ,,Ordinea publică și siguranța cetățenilor - componente esențiale ale sistemului de apărare și asigurare a viabilității și funcționalității statului. Tradiție și continuitate”

Un motiv, dintre cele mai serioase pentru organizarea temeinică a apărării împotriva incendiilor, l-a constituit declanșarea, din neglijența sau din cauza trupelor de ocupație pe timpul deselor războaie dintre imperiile vecine, a unor mari incendii care au devastat multe din orașele țării, sinistre în fața cărora comunitățile asistau neputincioase. Pacea de la Adrianopole, din anul 1829, încheiată în urma războiului ruso – turc, consfințea obținerea unei relative autonomii a Țărilor Române față de Imperiul Otoman și intrarea lor sub protectorat rusesc. Consecvent politicii sale externe, Imperiul Țarist nutrea speranța înglobării treptate a celor două principate (începutul îl făcuse cu Basarabia, la 1812). Totuși, măsurile luate de administrația rusească în Muntenia și Moldova vor pregăti terenul pentru emanciparea acestora. Printre înnoirile aduse de Regulamentele Organice, înființarea primelor nuclee ale armatei naționale s-a impus ca una dintre cele mai importante, aceasta realizare a constituit suportul cel mai temeinic pentru apariția armei pompierilor.

Iașul a fost greu încercat de numeroase incendii, a căror frecvență și putere de distrugere creșteau odată cu dezvoltarea urbanistică a ”dulcelui târg”: pe timpul domniei lui Constantin Vodă Mavrocordat (1733 – 1735)  - ”un mare foc izbucni după puțină vreme lângă biserica cea mare Armenească, pornind spre țintirimul turcesc și arzând jumătate de oraș, aproape, tot Tîrgul de sus, Sărăria și cîteva biserici între care și mănăstirea Golia, cu toate casele dintre zidurile ei”[1]

”Tulburările anului 1821 au pricinuit, pe lângă multe altele și numeroase incendii în târgurile și orașele moldovenești. La 15 mai 1821, ”volintirii”, înfrânți  de oștile turcești, au dat foc târgului arzând toate binalele ce erau pe amândouă ulițele. Focul cel mare din Iași, 19 iulie 1827, unde a căzut pradă cea mai mare parte a orașului. Flăcările au distrus Iașul și în iulie 1830, iunie 1832, 25 iunie 1833, în anul 1844, 15 ianuarie 1880 – incendiu produs la Palatul Administrativ”[2]

Chiar dacă prezența pompierilor pe aceste meleaguri moldave este atestată încă din cele mai vechi timpuri, aici referindu-ne la pompierii voluntari, apoi necesitatea formării unor echipe stabile, disciplinate, a dus la înființarea pompierilor militari. Oficial, pe pompierii militari ieșeni îi regăsim în Roata de pojarnici de la 15 mai 1835, conduși de către căpitanul Bacinschi şi locotenenții Racliș și Măcărăscul, fiind prima unitate militară de pompieri atestată documentar în România, iar salvarea vieții omenești fiind primordială.   Astfel, în 1835, „roata de pojarnici” de la Iași, avea un efectiv de 105 oameni (1 căpitan, 2 ofițeri subalteri, 9 subofițeri și 93 de soldați) și își intra în atribuțiuni. Prin înalta poruncă de zi nr. 2, din 13 Februarie 1835, domnitorul numește comandant la roata de pojarnici pe Căpitanul Bacinski, iar ca ofițeri subalterni pe praporcii Raclis și Măcărăscul”[3]

”La 1864, pompierii treceau sub administrația Ministerului de resbel, luând organizația curat militară, recrutându-se prin conscripțiune fu format într-un divizion de două companii”[4]

Articolul 32 din Legea din 11 iunie 1868 prevedea că – trupele de pompieri dependente de autoritatea militară în privința organizării și disciplinei militare sunt cele de la București și Iași, precum asemenea și din celelalte orașe după cerințele locale”, iar pe data de 12 martie 1874 a fost emisă Legea  pentru modificarea unor articole din legea 11/1828 în care – ”Pompierii orașelor București și Iași, precum și ai reședințelor de județ, sunt organizați și formați ca trupe de artilerie. În baza Decretului 702 din 28 martie 1874 Divizia a IV-a teritorială Iași, era în ființată cu Bateriile din Iași, o secție la Botoșani, Roman și Bacău. În baza Decretului nr. 1588/1874, Ministerul de Război a hotărât inspectarea tuturor bateriilor de pompieri, numind în funcție pe colonelul Iulius Dunca, astfel s-a înființat funcția de Inspector al Corpului Pompierilor Militari, desființată ulterior, deoarece, în anul 1883 pompierii militari au fost trecuți în structura regimentelor de artilerie; fiind reînființată în anul 1912 și încredințată Comandamentului Companiei de Pompieri București”[5] bateriile de pompieri au luat poziție de tragere la Rahova, Vidin, Grivița. Bateria a 3-a activă era formată numai din pompieri fiind sub comanda căpitanului Alexandru Bolintineanu (din Divizionul de Pompieri Iași), conducând și coloana de muniții a Diviziei IV infanterie.

Amintiri tragice, la data de 25 iulie 1936, în timpul unei operațiuni de stingere și salvare a unui mare incendiu din orașul Iași, a murit căpitanul Mihăilă Gheorghe, Comandantul Companiei de pompieri din Iași, născut la Satulung- Brașov, a făcut școala militară de ofițeri de infanterie, fost luptător pe front, făcând toată campania războiului pentru întregirea neamului, pe data de 1 aprilie 1926 este mutat la Inspectoratul General al pompierilor militari, ulterior, pe 15 august 1930 la comanda Secției de Pompieri Galați, iar pe 1 aprilie 1936 este numit comandantul Companiei de Pompieri Iași.[6]  

Dacă este să vorbim de protecția civilă, aceasta a fost o necesitate. Să nu uităm că data de 28 februarie este un moment aniversar, Ziua Protecției Civile, dată la care Regele Carol al II-lea, prin ”Înalt Decret Regal nr. 468” a aprobat în anul 1933, Regulamentul Apărării Contra Atacurilor Aeriene, ca o necesitate a protejării populației civile, de urmările efectelor devastatoare ale primului război mondial; acestea constituie actul de naștere al Protecției Civile în România, având ca scop să limiteze efectele bombardamentelor asupra populației și resurselor teritoriului, fie asigurându-le protecția directă, fie micșorând eficacitatea atacurilor. Primele structuri au funcționat în cadrul Ministerului de Interne. Protecție civilă este numită şi ARMA VIEŢII, având ca deviză motto-ul ”CU VIAŢA MEA APĂR VIAŢA”. La cea de-a XII-a Conferință Internațională din mai 2000, desfășurată la Geneva, este adoptată „Convenția Cadru privind Asistenta de Apărare Civilă”, prin care Apărarea Civilă este definită ca „un instrument inevitabil de susținere a dezvoltării în faţa dezastrelor naturale şi a celor provocate de către om”.

Sacrificiile și lipsurile îndurate de populație în timpul războiului au fost resimțite, în egală măsură, și de pompierii militari. Un ordin circular al vremii stipula că, la masa trupei, se va da de trei ori pe săptămână mămăliga în loc de pâine, se va renunța la felul doi pentru masa de prânz, iar în zilele de luni, miercuri și vineri, seara se va posti. După anul 1940, în dotarea pompierilor nu s-a mai introdus nici o mașina de stins incendii, toate eforturile fiind îndreptate către dotarea armatei. Sfârșitul celui de al doilea război mondial găsește unitățile de pompieri din Basarabia și Bucovina evacuate, în curs de evacuare, distruse sau desființate, cum s-a întâmplat cu batalioanele din Odesa, Chișinau și Cernăuți. În rest, situația era la limita supraviețuirii. Chiar și așa, puținele mijloace care le mai rămăseseră pompierilor militari, în special mașinile de transport și caii, au fost rechiziționate de armata sovietică. În domeniul organizatoric, perioada de după război debutează cu modificări importante. Astfel, în Ordinul Marelui Stat Major nr. 51.666, din 5 mai 1945, se stipulau următoarele „Pompierii militari vor trece cu organizarea actuală la Ministerul Afacerilor Interne, figurând numai în organizarea și situațiile armatei - Ministerul de Interne va prelua asupra sa dotarea, întrebuințarea și inducția acestui personal". Drept urmare, Comandamentul Corpului Pompierilor Militari redevine Inspectoratul General al Pompierilor, iar gruparea din București se transformă în grup. Decretul-lege nr. 2530 din august 1945, care stabilea cadrul de trecere a armatei române la condiții de pace, arăta ca „Pompierii militari … nu mai fac parte din cadrele armatei, urmând a fi organizați ca instituție civilă de către Ministerul Afacerilor Interne”.

De-a lungul timpului, salvatorii ieșeni și-au îndeplinit cu abnegație misiunile și au demonstrat că sunt un sprijin stabil și puternic pentru societatea civilă și pentru comunități.

            Profesionalismul și seriozitatea lor au constituit premisele încrederii de care pompierii se bucură astăzi din partea cetățenilor. A fost mereu, și rămâne și pentru viitor, o onoare calitatea de salvator, pompierii având o istorie și un prezent ce le fac cinste.

            Ultimii ani au fost marcați de creșterea frecvenței factorilor de risc care amenință viața și sănătatea populației, mediul înconjurător și valorile patrimoniului național, precum și de apariția unor provocări noi, cauzate îndeosebi de schimbările climatice radicale cu care ne confruntăm la nivel național și internațional.

Evoluția societății crește implicit diversitatea și amploarea situațiilor de urgență și, de aceea, este important să acordăm atenția necesară și să adaptăm continuu pregătirea noastră la nevoile actuale, concomitent cu diversificarea echipamentelor din dotare, astfel încât să dobândim competențele și abilitățile practice necesare gestionării gamei largi de situații de urgență care pot apărea. Mai ales că, în ultimul timp, sunt din ce în ce mai inedite.

Pregătirea și prevenirea sunt instrumente de o valoare incontestabilă în creșterea capacității de a face față situațiilor de criză și de urgență, împreună cu o bună planificare a activităților, iar pregătirea populației pentru situații de urgență este esențială. Un cetățean care are cunoștințele pentru a evalua riscurile și a acționa corect într-o situație limită, va ști cum să se protejeze și să salveze viața celor din jur.

            Audacia et Devotio! Curaj și Devotament! Credință și Patrie!

Însemnul heraldic al Inspectoratului pentru Situații de Urgență ”Mihail Sturdza” al Județului Iași

ORDIN nr. 70 din 23 mai 2023 pentru modificarea și completarea  Ordinului ministrului internelor și reformei administrative nr. 490/2008  privind însemnele heraldice ale structurilor Ministerului Afacerilor Interne

În temeiul  art. 7 alin. (5) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 30/2007  privind organizarea și funcționarea Ministerului Afacerilor Interne, aprobată cu modificări prin  Legea nr. 15/2008 , cu modificările și completările ulterioare, ministrul afacerilor interne emite următorul ordin:
……………………………………………………………………………………………….
6.  După anexa nr. 213  se introduce o nouă anexă, anexa nr. 214, având cuprinsul prevăzut în anexa nr. 3), care face parte integrantă din prezentul ordin.) Însemnele heraldice și drapelul distinctiv din anexe sunt reproduse în facsimil.

Anexa nr. 3 (Anexa nr. 214 la  Ordinul nr. 490/2008 )

INSPECTORATUL PENTRU SITUAȚII DE URGENȚĂ”MIHAIL STURDZA” AL JUDEȚULUI IAȘI

Însemnul heraldic al Inspectoratului pentru Situații de Urgență „Mihail Sturdza” al Județului Iași din cadrul Inspectoratului General pentru Situații de Urgență se prezintă după cum urmează: pe fond albastru, o acvilă de aur, cu capul spre
dreapta, încoronată, cu ciocul și ghearele roșii, cu aripile deschise, ținând în cioc o cruce ortodoxă de aur, în gheara dreaptă o spadă de argint, în stânga o ramură de măslin verde.
Conform  anexei nr. 1 la Legea nr. 102/1992  privind stema țării și sigiliul statului, cu modificările ulterioare, pasărea apare încoronată cu o coroană închisă, cu tocă purpurie, formată dintr-un cerc frontal, cu borduri subțiri sus și jos, împodobit, în
față, cu o piatră dreptunghiulară culcată, patru pietre romboidale (două la stânga, două la dreapta) și două perle pe flancuri, redate pe jumătate. De la marginea superioară a cercului se ridică opt fleuroane, în formă de vârf de lance, dintre care cinci sunt vizibile, cu primul, al treilea și al cincilea mai mari și decorate, fiecare, cu câte o piatră rectangulară, ornată cu două linii negre orizontale sus și jos și alte două linii verticale pe flancuri, așezată în pal, înconjurată de trei perle mici, poziționate în triunghi și, în partea inferioară, de o piatră ovală dispusă în pal, cu al doilea și al patrulea mai mici și încărcate, fiecare, cu câte o piatră ovală pe centru și cu o perlă mică deasupra; primele trei fleuroane din față sunt intercalate de două vârfuri ascuțite, terminate cu perle. Din vârfurile fleuroanelor pleacă, în sus, spre mijlocul coroanei, opt lame înguste, dintre care primele cinci din față sunt vizibile, de formă arcuită și ornate cu perle, care se reunesc și se termină la mijloc printr-un glob împodobit cu o centură în formă de fascie, mai îngroșată, din mijlocul căreia se înalță un pal care atinge vârful globului. Globul este surmontat de o cruce recruciată, românească, pe mijlocul căreia broșează crucea Sfântului Andrei, de dimensiuni mai mici; elementele coroanei sunt de argint, cu pietrele rectangulare, romboidale, ovoidale și perlele de culoare albă.

Pe pieptul acvilei, un scut tăiat:

1) pe purpuriu, două topoare încrucișate în săritoare, suprapuse de o cască de pompier așezată din profil; în partea de jos, o grenadă explodând, de la care pornesc în dreapta și în stânga ramuri de stejar, totul de argint; pe centrul acestei compoziții broșează o turtă portocalie, încărcată cu un triunghi albastru, alezat;

2) pe albastru, un cal de argint, conturnat, cu piciorul stâng, din față, ridicat și flexat sub un unghi de aproximativ 90°.

În partea inferioară, sub acvilă, deviza scrisă cu litere negre pe o eșarfă albă: AUDACIA ET DEVOTIO (CURAJ ȘI DEVOTAMENT).

În exergă, între două cercuri liniare aurii, legenda scrisă cu litere majuscule, de asemenea, aurii, pe fond albastru: * INSPECTORATUL PENTRU SITUAȚII DE URGENȚĂ * „MIHAIL STURDZA” AL JUDEȚULUI IAȘI.

Semnificația elementelor însumate:

a) casca și topoarele – sunt preluate din însemnele pompierilor militari folosite din a doua jumătate a secolului al XIX-lea;

b) grenada explodând – amintește de participarea pompierilor militari la Războiul pentru cucerirea Independenței de Stat a României;

c) ramurile de stejar – forța, puterea; autoritate veche;

d) turta portocalie cu triunghiul albastru, alezat – protecția civilă;

e) calul – element preluat de la stema județului Iași pe teritoriul căruia unitatea își desfășoară activitatea.